miercuri, 11 aprilie 2012

Lacrimi, sfinti, pitici si poeti


Cand am ajuns la restaurantul Lacrimi si Sfinti deschis de Mircea Dinescu in Centrul Istoric, acesta nu se afla in cele mai bune toane din cauza lui Piticu’ care facuse o tampenie. Respectivul, probabil un ospatar sau chiar seful de sala, refuzase cativa clienti pe motivul ca mesele sunt rezervate. Din discutia telefonica aprinsa pe care poetul-carciumar a purtat-o chiar de langa masa mea cu managerul absent momentan am inteles ca mesele erau rezervate abia pe la 6 seara, adica peste vreo 3 ore, timp in care respectivii musteri ar fi avut timp sa goleasca de doua ori farfuriile si carafele.

http://www.lacrimisisfinti.com
Si foarte bine a facut Dinescu ca l-a pus la punct pe Piticu’ pentru ca si eu era sa fiu in aceeasi situatie ca si clientii de mai sus. Nici nu am intrat bine in restaurant, ca m-a si luat in primire destul de direct seful de sala, ridicand intrebator din sprancene: “Aveti rezervare?”. Cu greu mi-a gasit o masa si doar la nefumatori, cu toate ca mai bine de jumatate din cele 70-80 de locuri ale salonului mare de la intrare pareau goale. Poate ca e o chestie de marketing, asa ca sa te faca sa te simti norocos cand ti se gaseste o masa.

La Lacrimi si Sfinti Dinescu si-a dorit sa faca un lucru extraordinar: sa aduca in prezent si sa modernizeze bucataria romaneasca. Asa ca a gasit un spatiu la doi pasi de Hanul lui Manuc (Str. Sepcari 16), pe care l-a gandit intr-un spirit romanesc autentic si delicat, asa cum nu mai gasiti in nici un alt restaurant din Bucuresti. Peretii albi, neregulati, de tara, par proaspat varuiti, iar bucataria pusa central este inchisa cu geamlacuri patrate, prinse in cercevele de lemn, asa ca la tara. Tesaturile oltenesti afisate discret nu iti iau ochii, ci sunt mai degraba semne de punctuatie care dau ritm spatiului. Din acest loc nu avea cum sa lipseasca lemnul (folosit pentru mese, scaune, scari, grinzi, lavite sau ferestre false) pe care il gasim in nuante deschise, de buturuga de stejat sparta. In ansamblul sau, restaurantul este luminos si curat, o stilizare cu bun gust a spiritului nostru traditional.

In Bucuresti nu sunt multe locuri care au reusit sa faca ceva rezonabil din bucataria romaneasca. De fapt, eu stiu unul singur care a reusit sa scoata ciolanul cu fasole din istorie si sa il aduca cat de cat in prezent (voi reveni cu o Nota De Plata pentru acest loc, nu vreau sa par enigmatic, dar ultima data l-am vizitat cu mai bine de un an in urma). Asa ca am salutat ideea lui Dinescu si m-am dus sa o gust.

Din fericire, meniul nu este kilometric, in schimb ofera suficiente optiuni pentru toate etapele unei mese bune. De altfel, asa e indicat sa iti construiesti experienta culinara de la Lacrimi si Sfinti: felurile sunt portionate in asa fel incat sa comanzi si antreu, si fel principal, si desert, iar daca esti chiar infometat, poti strecura si un peste.

Eu nu am stiu asta, asa ca am comandat doar un “Porc de frontiera” - File de mangalita, tras la tigaie cu portocale, usturoi si vin alb, servit cu cartofi fierti in mirodenii (26 de lei). Acuma, ce sa zic, cand ospatarul a ridicat capacul care acoperea tigaia de cupru in care mi-a fost adusa mancarea, am avut o mica surpriza. In primul rand, cartofii, din fierti, se transformasera in wedges si erau mult mai putini decat cele trei bucati de muschi. Acesta din urma, la prima vedere parea putin prea facut, chiar usor ars prin partile mai subtiri. Din fericire, la a doua vedere, adica la gust, situatia s-a mai redresat: carnea a avut o textura frageda, iar ideea cu portocale, usturoi si vin alb o aduce in secolul nostru.

Cum am terminat cartofii cu mult inaintea porcului, am folosit vinul pe post de garnitura, asa ca sa nu mestec doar carne goala. Mi-am ales roze-ul casei, mai exact Pantera Roze (sic!), un vin demi-dulce fara mari pretentii, dar rezonabil, mai ales baut bine racit, asa cum l-am primit si eu. Vinurile din meniul Lacrimi si Sfinti (6 albe si 6 rosii) sunt din productia proprie a lui Dinescu si, din fericire, toate sunt servite si la pahar (7 lei).

Pentru ca nu am luat masa singur am avut ocazia sa mai gust si din “Rata muta” - rata de curte pe varza calita cu vin la cuptor (35 de lei) si m-am cam ofticat pentru ca era mai buna decat ce mi-am luat eu. Copanul de rata rumenit asezat peste varza usor dulce si foarte frageda este de incercat daca va place genul.

Dupa ce placinte am mancat prin restaurantele noastre nu prea mai comand asa ceva de bunavoie, insa m-am lasat convins si am cerut o placinta cu mere (17 lei). Asta nu m-a facut decat sa ma intreb pentru a nu stiu cata oara ce naiba fac austriecii de iese apfelstrudel, pe cand noi, cu toata bunavointa, nu putem sa coacem decat o placinta.

Nota de plata: Este un restaurant asteptat de mult, curat, bine facut, cu surprize culinare romanesti. Mai au de lucrat la serviciu si la executia culinara, dar asta sper ca se va rezolva pe parcurs. La Lacrimi si Sfinti poti duce un strain ca sa ii arati cam ce inseamna traditional romanesc.

Mai multe detalii la: http://www.lacrimisisfinti.com/

Ca la mamaia acasa

Zilele trecute pranzul m-a prins pe undeva prin centru, prin spatele Ateneului. Zona plina de restaurante, nici o problema, dar parca n-aveam chef sa ma asez singur la o masa si sa butonez Blackberry-ul asta care nici macar nu prea se descurca bine pe net.

http://www.facebook.com/SlowKitchen
Asa ca nehotararea m-a dus catre French Bakery-ul de pe Benjamin Franklin, “macar sa fie mai lejer” mi-am zis. Dar n-am mai apucat sa intru la brutaria frantuzeasca cu nume englezesc pentru ca m-am oprit la vecinii lor de la The Kitchen.

The Kitchen este un fel de magazin cu mancare gatita. E vorba de un spatiu de aproximativ 30 de metri patrati, asezati mai mult pe lung, ocupat in mare parte de o vitrina calda in care sunt etalate vreo trei feluri principale, vreo trei garnituri sau feluri vegetariene, depinde cum vrei sa intelegi, si vreo doua deserturi. Cei de la The Kitchen nu se pot lauda cu o mare varietate, dar poate ca este mai bine asa, ca sa nu patim ca magarul lui Buridan. In schimb, oamenii se lauda ca mancarea lor este Slow Food, adica nici macar ca la mama acasa, care, zic ei, ar fi pus Vegeta in ciorba, ci asa ca la mamaia, care, saraca, nu aflase inca de “scurtaturile” culinare. Tot e la moda acum: daca nu stiati, Slow Food este noul Fast Food!

Din cate inteleg de la vorbareata si preocupata domnisoara care serveste, umple casolete, taie bonurile fiscale, spala vase, da restul, sterge mesele, vorbeste cu clientii, uneori chiar si in engleza (poate o fi chiar proprietara?) meniul este in fiecare zi altul, dupa toanele bucatarului Coco. Acest artist al polonicului, inspirat de plimbarea zilnica prin piata, “tranteste” niste creatii originale asa cum ii dicteaza chef-ul din el si oferta taranilor bruneti de la Matache.

http://www.facebook.com/SlowKitchen
Eu am nimerit in ziua in care se servea Supa crema de mazare, Salata asortata de legume, Salata de vinete cu legume, Papricas de vitel, Piept de pui in sos provencal, Piure de cartofi cu unt si lapte, Aripioare picante, Mancarica de mazare, Prajitura cu mere, morcov si mar, Tort de brownie cu mascarpone, smantana si fructe de padure. Preturile sunt la suta de grame, in jur de 5-6 lei penru salate si garnituri si 6-7 lei pentru felurile principale, asa ca pentru a manca decent cheltui in jur de vreo 30 de lei.

In ceea ce priveste gustul mancarii nu pot sa spun ca am avut o experienta de neuitat, dar m-am bucurat ca am putut sa mananc ceva diferit de obisnuitele meniuri de pranz concepute ca sa iasa la pret, nu ca sa fie comestibile. Chiar pare o mancare facuta cu grija, care seamana, intr-adevar, mai degraba cu mancarea gatita acasa, decat cu cea de restaurant.

Nu stiu daca numele The Kitchen este tocmai potrivit daca tinem cont de faptul ca mancarea nu se pregateste la fata locului, ci intr-o bucatarie aflata in cu totul alta parte. Ma rog, la chiriile care sunt in zona, asta chiar nu e o idee rea (pentru patroni!).

Daca te grabesti poti sa iti iei comanda la pachet, dar daca nu vrei sa mananci iarasi pe tastatura, te poti aseza la una dintre cele trei mese inalte din magazin. Si uite asa, in timp ce intingi cu painea din maia proaspata in farfurie, ai ocazia sa te mai uiti de jur imprejur si sa vezi ca de aici poti sa mai cumperi diverse preparate bio – eco – traditionale – tipice – fara conservanti – fara E-uri – fara aditivi – fara potentiatori etc, de la gemuri si dulceturi, la vinuri sau paine.

Una peste alta, la final am avut de platit pentru un fel de mancare gatita (fara garnitura, ca nu era cazul), painea aferenta, un dulce si o apa plata vreo 40 de lei, cu tot cu un mic bacsis.

Nota de plata: Nu stiu cum se face ca mesele astea ca pe la rudele materne pe-acasa sunt destul de “piperate”, dar macar am reusit sa ies din rutina.


Mai multe detalii la: http://www.facebook.com/SlowKitchen

marți, 10 aprilie 2012

Original arabesc

Nu stiu pe voi ce va atrage la un restaurant, dar pentru mine primul lucru care conteaza este mancarea. De fapt, chiar evit sa frecventez restaurantele care au prea mult design si prea putina mancare.

Dupa ce mi-am netezit drumul, incerc sa va fac introducerea la Naser, un restaurant sirian din zona Domenii (str. Dumitru Zosima nr. 86). Sa zicem ca patronii de la Naser nu se prea pricep la amenajare sau mai degraba, cred ca putin le pasa. Carciumioara este amplasata intr-o casa veche, modesta. In prima camera de la intrare sunt inghesuite mai multe vitrine si galantare cu carnuri gata pentru gratar si etajere cu diverse produse siriene (seminte, condimente, sucuri, rahat samd). Tot aici a mai avut loc si un mic birou unde de obicei sta patronul sau una dintre persoanele de incredere care incaseaza banii. Daca esti foarte curios, undeva in spate poti sa vezi bucataria unde sfaraie gratarele, dar asta nu te ajuta cu nimic.

www.bucatariearabeasca.ro
Pentru a lua masa trebuie sa treci intr-unul din cele doua saloane (sunt rautacios!). De fapt este vorba de doua camarute in care au fost inghesuite vreo 7-8 mese, ceea ce te apropie foarte mult de ceilalti clienti. Cum ziceam, sirienii nu s-au complicat cu designul si probabil ca au cumparat ce au gasit in primul depozit de mobila din Prelungirea Ghencea. Totusi, ca sa nu fie acuzati de lipsa de fantezie, pe tapetul scorojit pe alocuri au fost agatate si cateva decoratiuni: un arc cu sageti miniaturale, cateva tablouri ciudate (sau daca gasiti voi alt termen pentru obiect colorat strident, cu agatatoare) si tablite cu caractere arabesti. Nu lipsesc nici cateva fotografii-portret care pot fi ale oricui: ale prim-ministrului sirian, ale primarului din satul natal al patronului sau ale cumnatului acestuia. Eu cred ca le-au pus pe pereti atunci cand au deschis si, ocupati cu restaurantul, au uitat de ele.

Deci, daca nu si-au batut capul prea mult cu designul, in schimb, oamenii se concentreaza pe mancare. De fapt, cred ca nu se concentreaza prea mult, cred doar ca o fac din reflexul lor de sirieni. Nu este o mancare studiata, ci o mancare buna, care are gustul de oriental sadea, acel amestec de condimente care noua nu ne iese acasa orice am face.

Preferatul meu este Musacal, adica un fel de mix grill, care contine frigarui de pui, kebeaisih, frigarui de vita, kebap (carne de oaie si vita, patrunjel, piper, ceapa), legume la gratar, cartofi prajiti si un sos de maioneza cu morcovi si gulie, totul asezat pe o lipie (28 de lei). Mie niciodata nu imi ajung legumele, asa ca mereu cer portie dubla. Uneori ma taxeaza pentru asta, alteori e bonus, asa ca nu inteleg care e politica preturilor. Probabil ca daca te vad mai des pe acolo, sunt mai binevoitori.

Daca vreti sa incepeti masa cu mezze, recomand Platoul mic - o combinatie de patru feluri: homos, labne (crema de iaurt, menta, ulei de masline, sare), babaganus (vinete, rosii, patrunjel, ceapa, sare), mutabal (vinete, iaurt, pasta de susan, ulei de masline, boia iute, camun), facute ca la mama lui Naser acasa (15 lei). Chiar daca se cheama platou mic, este pentru oameni mari. Adica nu-l comandati singur pentru ca atunci ati luat degeaba felul doi.

Fiecare dintre preparatele din Musacal si Platou sunt disponibile si separat, dar e bine sa luati mixul ca sa le incercati pe toate pentru ca merita.

De obicei, daca ai fost un client bun, la final sirienii iti ofera ba cate o baclava, ba cate un cataif, asa, ca sa te simti implinit. Si chiar te simti, mai ales cand te gandesti ca in alte restaurante ajungi sa platesti uneori pana si scobitorile.

La Naser mergi ca sa mananci, asa ca daca ai terminat, nu prea mai ai ce face si trebuie sa pleci pentru ca aproape mereu este cineva care asteapta. Nu te grabeste nimeni sa te ridici, dar parca te simti vinovat sa ocupi o masa mai mult decat e necesar in timp ce altii flamanzesc afara, in picioare.

Acum urmeaza trei avertismete:
1. Este bine ca medicii si farmacistii si toti cei care au aprofundat la scoala capitolul despre bacterii si inmultirea lor sa evite sa mearga aici. Nu de alta, dar pot avea flash-back-uri cu pozele din manual. Chiar eu am fost nevoit sa fac loc de cateva ori baietilor din bucatarie care carau voiniceste pe umar animale proaspat sacrificate. (Am savurat acest moment rar - de obicei fripturile pe care le consum sunt anonime, dar acum am avut sansa sa le asociez o figura). Ce va pot spune insa cu siguranta este ca am mancat aici de nenumarate ori si niciodata nu am avut nici cea mai mica mancarime. Probabil ca sirienii se misca atat de repede incat micile organisme nu au timp sa se dezmeticeasca si sa ne creeze neplaceri.
2. Daca nu va place fumul de tigara, atunci Naser nu este locul potrivit. Aici fumeaza toata lumea, incepand cu patronul, continuand clientii si bucatarii si terminand cu fetele care servesc.
3. La Naser nu se vinde alcool deloc.

Nota de plata: daca vreti un restaurant unde sa mancati bine si autentic, merita sa treceti pe la Naser, insa tineti cont ca acceptiunea arabilor pentru termenul „igiena” este usor diferita de ceea ce intelegem noi in general prin asta.


Meniu si alte detalii: www.bucatariearabeasca.ro