Lacrimi, sfinti, pitici si poeti

Cand am ajuns la restaurantul Lacrimi si Sfinti deschis de Mircea Dinescu in Centrul Istoric, acesta nu se afla in cele mai bune toane din cauza lui Piticu’ care facuse o tampenie. Respectivul, probabil un ospatar sau chiar seful de sala, refuzase cativa clienti pe motivul ca mesele sunt rezervate. Din discutia telefonica aprinsa pe care poetul-carciumar a purtat-o chiar de langa masa mea cu managerul absent momentan am inteles ca mesele erau rezervate abia pe la 6 seara, adica peste vreo 3 ore, timp in care respectivii musteri ar fi avut timp sa goleasca de doua ori farfuriile si carafele.

http://www.lacrimisisfinti.com

Si foarte bine a facut Dinescu ca l-a pus la punct pe Piticu’ pentru ca si eu era sa fiu in aceeasi situatie ca si clientii de mai sus. Nici nu am intrat bine in restaurant, ca m-a si luat in primire destul de direct seful de sala, ridicand intrebator din sprancene: “Aveti rezervare?”. Cu greu mi-a gasit o masa si doar la nefumatori, cu toate ca mai bine de jumatate din cele 70-80 de locuri ale salonului mare de la intrare pareau goale. Poate ca e o chestie de marketing, asa ca sa te faca sa te simti norocos cand ti se gaseste o masa.

La Lacrimi si Sfinti Dinescu si-a dorit sa faca un lucru extraordinar: sa aduca in prezent si sa modernizeze bucataria romaneasca. Asa ca a gasit un spatiu la doi pasi de Hanul lui Manuc (Str. Sepcari 16), pe care l-a gandit intr-un spirit romanesc autentic si delicat, asa cum nu mai gasiti in nici un alt restaurant din Bucuresti. Peretii albi, neregulati, de tara, par proaspat varuiti, iar bucataria pusa central este inchisa cu geamlacuri patrate, prinse in cercevele de lemn, asa ca la tara. Tesaturile oltenesti afisate discret nu iti iau ochii, ci sunt mai degraba semne de punctuatie care dau ritm spatiului. Din acest loc nu avea cum sa lipseasca lemnul (folosit pentru mese, scaune, scari, grinzi, lavite sau ferestre false) pe care il gasim in nuante deschise, de buturuga de stejat sparta. In ansamblul sau, restaurantul este luminos si curat, o stilizare cu bun gust a spiritului nostru traditional.

In Bucuresti nu sunt multe locuri care au reusit sa faca ceva rezonabil din bucataria romaneasca. De fapt, eu stiu unul singur care a reusit sa scoata ciolanul cu fasole din istorie si sa il aduca cat de cat in prezent (voi reveni cu o Nota De Plata pentru acest loc, nu vreau sa par enigmatic, dar ultima data l-am vizitat cu mai bine de un an in urma). Asa ca am salutat ideea lui Dinescu si m-am dus sa o gust.

Din fericire, meniul nu este kilometric, in schimb ofera suficiente optiuni pentru toate etapele unei mese bune. De altfel, asa e indicat sa iti construiesti experienta culinara de la Lacrimi si Sfinti: felurile sunt portionate in asa fel incat sa comanzi si antreu, si fel principal, si desert, iar daca esti chiar infometat, poti strecura si un peste.

Eu nu am stiu asta, asa ca am comandat doar un “Porc de frontiera” - File de mangalita, tras la tigaie cu portocale, usturoi si vin alb, servit cu cartofi fierti in mirodenii (26 de lei). Acuma, ce sa zic, cand ospatarul a ridicat capacul care acoperea tigaia de cupru in care mi-a fost adusa mancarea, am avut o mica surpriza. In primul rand, cartofii, din fierti, se transformasera in wedges si erau mult mai putini decat cele trei bucati de muschi. Acesta din urma, la prima vedere parea putin prea facut, chiar usor ars prin partile mai subtiri. Din fericire, la a doua vedere, adica la gust, situatia s-a mai redresat: carnea a avut o textura frageda, iar ideea cu portocale, usturoi si vin alb o aduce in secolul nostru.

Cum am terminat cartofii cu mult inaintea porcului, am folosit vinul pe post de garnitura, asa ca sa nu mestec doar carne goala. Mi-am ales roze-ul casei, mai exact Pantera Roze (sic!), un vin demi-dulce fara mari pretentii, dar rezonabil, mai ales baut bine racit, asa cum l-am primit si eu. Vinurile din meniul Lacrimi si Sfinti (6 albe si 6 rosii) sunt din productia proprie a lui Dinescu si, din fericire, toate sunt servite si la pahar (7 lei).

Pentru ca nu am luat masa singur am avut ocazia sa mai gust si din “Rata muta” - rata de curte pe varza calita cu vin la cuptor (35 de lei) si m-am cam ofticat pentru ca era mai buna decat ce mi-am luat eu. Copanul de rata rumenit asezat peste varza usor dulce si foarte frageda este de incercat daca va place genul.

Dupa ce placinte am mancat prin restaurantele noastre nu prea mai comand asa ceva de bunavoie, insa m-am lasat convins si am cerut o placinta cu mere (17 lei). Asta nu m-a facut decat sa ma intreb pentru a nu stiu cata oara ce naiba fac austriecii de iese apfelstrudel, pe cand noi, cu toata bunavointa, nu putem sa coacem decat o placinta.

Nota de plata: Este un restaurant asteptat de mult, curat, bine facut, cu surprize culinare romanesti. Mai au de lucrat la serviciu si la executia culinara, dar asta sper ca se va rezolva pe parcurs. La Lacrimi si Sfinti poti duce un strain ca sa ii arati cam ce inseamna traditional romanesc.

Mai multe detalii la: http://www.lacrimisisfinti.com/